Si ai plecat...

Ai impachetat repede in acea seara lucrurile pastrate in sertarele dulapului meu intr’un vartej de tipete si furie. Eu n’am putut sa dau drumu cuvintelor ce stateau asteptand pe varful limbii mele. Asa ca ai luat geamantanul care era doar pe jumatate plin si ai iesit din camera, din casa, din viata mea, trantind usa cu putere. Am ramas pret de cateva clipe privind in gol, incercand sa asimilez toate cele ce s’au petrecut in ultimele zece minute. Doar zece minute au fost? As fi putut jura ca au fost mult mai multe. O lacrima imi siroieste usor pe obraz, trezindu’ma din starea de amorteala.
Privesc spre fereastra pentru a vedea masina ta indepartandu’se prin ploaie cu cauciucurile scartaind…
Ai uitat sa inchizi usa, dragul meu si m’ai lasat sa stau in ploaie toata noapte. Credeai ca asta o sa’ti stearga farmulul de pe covor? Credeai ca o sa’ti stearga urmele din inima mea? Ce bine ar fi fost…
Stau intinsa pe covor inhaland aroma ta dulceaga si placuta. Si parca te simt langa mine. Parca iti simt bratele in jurul meu strangandu’ma si soptindu’mi in ureche “va fi totul bine…”Ca astepti sa revii sa fii ce ai fost. Nu, dragul meu. Nu va fi totul bine. Caci ti’ai lasat amprenta pe sufletul meu ca un fier incins, iar cicatricea ce’ti poarta numele nu se va vindeca.
Amintiri prafuite si vise adormite tresar. Inima iti canta iar gandul bate. Spre ce?Spre noi sperante si drumuri nestiute. Oricat de puternica as fi, se gaseste un miligram de deznadejde si pesimism sa ma dea jos.
Si trebuia sa inchizi usa in urma ta atunci cand ai plecat…asa as fi fost sigura ca nu te vei mai intoarce.